Curtea Domnească se află în perimetrul oraşului medieval, în apropierea bisericii Sfântul Dumitru, a Şipotului, vechiul centru meşteşugăresc al Sucevei, şi a bisericii Beizadelelor.

Cercetările arheologice au dus la identificarea pe actualul loc al Curţii Domneşti (ridicată din piatră) a unei mari construcţii rectangulare din lemn (cu o lungime dezvelită de 19,50 metri şi lăţimea de șapte metri) alcătuită din două încăperi despărţite de un perete cu uşă, lucrare care se înscrie printre primele iniţiative domneşti la Suceava (şi am înclină să credem că este chiar prima, care marchează prezenţa lui Petru I Muşat la Suceava). Este vorba de o casă din lemn, cu latură lungă de 18,50 metri, prevăzută la partea inferioară cu pivniţă, tot din lemn, lungă de 14,25 metri şi cu intrarea în pantă, pe care o putem consideră, fără rezerve, drept cea mai veche casă domnească din Suceava, complex amenajat în timpul domniei lui Petru I Muşat.

În primă fază a existenţei acestui nucleu al viitoarei Curţi Domneşti, complexul nu fusese încă prevăzut cu elemente de apărare. Perioadei lui Petru I Muşat îi succede o a doua fază, din timpul lui Alexandru cel Bun. Datele de care dispunem, potrivit cercetărilor arheologice, ne permit să afirmăm că pe lângă refacerea unor construcţii din lemn, lucrările au avut că principal obiectiv ridicarea unor construcţii din piatră. Dintre acestea, două se remarcă în mod deosebit: zidul de incintă şi primul corp de clădiri, prevăzute cu beciuri, de pe latură de est. Ultima precizare este absolut necesară pentru a face să dispară confuzia care lasă să se înţeleagă că ridicarea palatului din piatră de la Suceava trebuie atribuită domniei lui Ştefan cel Mare.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Curtea domnească a suferit un puternic incendiu, construcţia din lemn, din vremea lui Petru I Muşat, fiind complet distrusă. În urma incendiului au debutat aici ample lucrări de construcţie. Perioada imediat următoare, cea a lui Ştefan cel Mare, marchează cea de-a treia etapă constructivă, când se prelungesc colo două lături ale Curţii domneşti. Lui Ştefan cel Mare trebuie să i se atribuie două lucrări bine distincte şi anume: construcţia parterului de pe latură de nord (care suprapune resturile construcţiei lui Petru I Muşat distruse de incendiu) şi amplificarea clădirii din zid, cu beciuri, de pe latură de est a complexului, prin prelungirea acesteia spre sud. Amplele lucrări desfăşurate aici în timpul domniei lui Ştefan cel Mare s-au finalizat prin nivelarea terenului, cuprinsul întregii Curţi domneşti, unde s-a amenajat un pavaj de prundiş lespezi de (sub lespezile pavajului s-au aflat monede care nu trec de anul 1480).

În această fază, se încheie definitivarea lucrărilor la Curtea domnească doar că amplasare şi mărime. De forma unui patrulater cu latură est-vest de 67,50 metri (pe această latură s-au delimitat şapte camere) şi cea nord-sud de cea 40 m (aici s-au delimitat, cu aproximaţie, şase camere), Curtea domnească reprezenta, la sfârşitul secolului al XV-lea, o construcţie masivă din piatră, cu fundaţia adâncită până la 1,50 metri şi cu un zid gros de 1,60 metri. În prezent, elevaţia zidariei s-a păstrat pe înălţimea de 1-1,50 m. Intrarea în interiorul camerelor din zonă de nord (unde s-a păstrat elevaţia zidariei) era prevăzută, pe latură de sud, cu un prag de piatră şi laţurile în spalet, străjuite de montanţi din piatră, cu o uşă similară, practicată în peretele despărţitor al celor trei încăperi dezvelite şi cu două ferestre, cu spalet dublu şi ancadramente profilate, în peretele de nord. Întreagă masă de zidărie a fost armată cu tiranţi din lemn orizontali, îngropaţi în mortar, ale căror lacase sunt pe alocuri bine păstrate.

Zona pivniţelor, cu o lungime de 24 metri şi o lăţime de 12 metri, întâlnită numai pe latură de est, este formată din doua nave dispuse pe lungimea pivnitei şi separate pe piloni sub formă de arce dispuşi la 2,80 metri depărtare unul de altul, cu intrarea în tobogan, spre nord, şi cu nişe laterale pe latură de vest. Structură lor, că şi a pilonilor de susţinere sau arcele de la intrările în nişele laterale, lasă să se bănuiască faptul că deasupra pivnitei, de mari dimensiuni, a funcţionat şi un parter. În sensul acesta putem preciza că evoluţia fazelor de construcţie ale Curţii domneşti a avut loc în sensul unei lărgiri continue a spaţiului clădit şi a incintei, de fiecare data executindu-se lucrări de extindere şi transformare, potrivite cu tendinţa fiecărui domn. Din puţinele ziduri ale parterului, păstrate pe latură de nord, putem să ne imaginăm Curtea domnească în faza a doua şi a treia, că fiind un edificiu masiv, alcătuit din unele încăperi cu caracter rezidenţial, destinate locuinţei domnului şi familiei sale, probabil grupate în jurul unei săli mari, cea de pe latură de est (de cea 15 metri), cea a Sfatului domnesc şi de ceremonial, amplasată pe laţurile de nord şi est.

În afara construcţiilor amintite (zidul de incintă, încăperile, beciurile) cercetările arheologice au mai pus în evidenţă, pe latură de sud şi est, la cea 8-10 metri de zidul de incintă, resturile materiale, probabile, ale unei locuinţe-turn (secolul al XV-lea), de un incendiu, ea fiind , aşa cum unele documente ulterioare, pentru priveală.

Palatul domnesc zidit de Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare a funcţionat, fără nici o întrerupere sesizabilă în timp, până la sfârşitul veacului al XVII-lea, moment care marchează încetarea existenţei Curţii domneşti şi începutul clemantelarii durilor. Înainte însă de această, atât izvoarele scrise, cât şi cercetările arheologice atestă, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ultimele intervenţii ale autorităţii domneşti în amenajarea interioară a palatului.

Intervenţiile sunt puse în legătură mai mult eu amenajarea unor intrări boltite din cărămidă şi cu ancadramente de piatră la uşi, în zonă beciurilor de pe latura de sud-est. Nu ştim cu certitudine când anume, după domnia lui Vasile Lupu, Curtea domnească şi-a încetat definitiv existenţa. S-ar putea că abandonarea complexului să fi avut loc la 1675, o dată cu distrugerea Cetăţii de Scaun, în timpul domniei lui Dumitrascu Cantacuzino.

În anul 1700, solul polon Rafael Leszczynski, aflat în trecere prin Suceava, găsea un palat domnesc de zid, pustiu. Azi ceea ce poate vedea vizitatorul în trecere prin Suceava sunt zidurile de incinta de pe latura de nord şi de est prevăzute cu camere, din vremea lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare; zidurile s-au conservat pe o înălţime ce oscilează între 1 şi 5 metri.

Cu toate numeroasele distrugeri, urmate apoi de refaceri sau adăugiri suportate de monumentele Curţii domneşti de-a lungul veacurilor, mai pot fi încă reconstituite unele aspecte legate de amenajarea interioară.

Cu prilejul săpăturilor de degajare a monumentului, s-au găsit numeroase cahle de sobă fie nesmaltuite (începând cu prima jumătate a secolului al XV-lea), fie smaltuite (din secolele XVIa-XVII), provenind de la mai multe sobe. Bogăţia şi varietatea ornamentaţiei (cahle traforate cu clemente heraldice sau cu cavaleri în armură; cahle de coronament în forma de zid crenelat; cahle cu stemă Moldovei; cahle cu motive vegetale, geometrice şi antropomorfe) ne creează o imagine veridică despre viaţă de curte din Moldova secolelor XV-XVII. Multe din motivele cahlelor descrise mai sus reprezintă dovezi ale contactelor cu civilizaţia occidentului european (sobe în stil gotic), ele fiind considerate adevărate monumente arhitecturale de interior, ce vorbesc despre rafinamentul şi gustul artistic, remarcabile, atât ale creatorilor, cât şi ale comanditarilor acestor creaţii artistice din Suceava.

Contact

Suceava, județul Suceava