Ivit în peisajul cultural românesc la 1 August 1958, muzeul din orașul Gura Humorului a cunoscut, în timp, o evoluție ascendentă.

La începuturi, inventarul eterogen pe care îl deținea a fost organizat în două secții ale Muzeului Raional Gura Humorului: etnografie și agricultură socialistă. În timp, muzeul și-a îmbogățit și diversificat colecțiile etnografice, și-a perfecționat tematica și mai ales, a găsit noi modalități de valorificare a patrimoniului etnografic material și imaterial.

Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina de astăzi este o instituție singulară în rețeaua culturală românească. Este singurul muzeu care a reușit să răspundă, cu mijloace muzeotehnice obișnuite, acel segment de spiritualitate definitorie pentru etnie, popor, națiune-tradiția populară.

Tematica muzeului a fost gândită ca o călătorie virtuală în universul spiritual al satului bucovinean din secolul al XIX-lea.

În acest spațiu virtual, vizitatorul este invitat să parcurgă principalele momente ale calendarului popular.

Creația remarcabilă pentru memorizarea timpului sacru și a activităților economice, calendarul popular este o adevărată chintesență de înțelepciune în care curgerea timpului nu este nici ternă, nici liniară ci se află sub semnul suprapunerii interdependenței dintre ritmurile cosmice, pe de o parte și cele vegetaționale, animaliere, nu în ultimul rând, umane, pe de altă parte.

Ajunul Sfântului Andrei

Intrarea în calendarul popular bucovinean, cu evoluție ciclică, repetitivă, se face la Sântandrei (30 noiembrie), sărbătoare de început a Anului Nou dacic, ce debuta la 1 decembrie și a iernii oficiale, patronată de lupi.

În lumea tradiționalistă a satului bucovinean, Ajunul și mai ales, noaptea Sfântul Andrei erau adevărate monumente magice.

Acum, spune tradiția, se deschideau cerurile iar fetele de măritat puteau să-și caute de ursită. Adică puteau să întrevadă chipul, vârsta, starea materială și cea socială ale bărbatului cu care urmau să se căsătorească.

De aceea, acum, la cumpănă de vreme, fetele se adunau în casa unei văduve iertate de Dumnezeu pentru a păzi usturoiul (usturoiul păzit fiind, mai apoi, folosit în magia albă de dragoste) sau, după ce țineau post negru în ziua de 29 noiembrie, se duceau, în miez de noapte nevăzute de nimeni, la fântână, ca să descopere în luciul de apă chipul ursitului.

Cum noaptea era considerată a fi noaptea strigoilor, era obligatoriu să mănânci usturoi și să faci cu el semnul crucii pe frunte și deasupra tuturor spațiilor de trecere: fereastră, ușă, poată, fântână…

Ajunul Crăciunului

Ajunul și Seara de Crăciun erau și mai sunt încă momente în derularea timpului magic românesc.

Situația în ziua în care, în Calendarul Iulian, se năștea Soarele și în imediata vecinătate a solstițiului de iarnă din Calendarul Gregorian, sărbătoarea Crăciunului cumulează numeroase reminiscențe de cult solar autohton, greco-roman și oriental asimilate de creștinism.

În ziua de 24 decembrie, până când scăpăra soarele dincolo de zare, întreaga familie ține post negru (abținere totală de la apă și mâncare).

Gospodina casei pregătește cele douăsprezece feluri de mâncare rituală (mâncare de post, roade ale pământului și preparate din pește, simbol Cristic) pe care le așează, în casa cea mare, pe masa gătită cu cea mai frumoasă față de masă, așternută peste câteva paie și legată, în cruce, cu fire de strămătură roșie.

În jurul acestei mese numită, uneori, Cina cea de taină, se reunește întreaga familie, întru săvârșire celui mai impresionant ritual de numire a Cerului Tată cu pământul Mamă.

Noaptea Anului Nou

Seara Sfântului Vasile sau a Anului Nou, numit adesea și Crăciunul cel Mic, este cea mai bogată în datine și credințe, cea mai misterioasă și mai plăcută românilor de pretutindeni.

Este granița aficială a timpului calendaristică de astăzi ce păstrează numeroase elemente din scenariul ritual de înoire a timpului, practicat, altă dată, primăvara, în luna martie.

La vremea de seară trece, din casă în casă, plugul cel mic (al copiilor), urmat după căderea nopții, de cel al feciorilor și apoi de Plugul cel mare (al gospodarilor), însoțite adesea, chiar de plugul tras de boi.

Treptat, pe ulițele satului, apar cetele de mascați în componanța cărora intră urșii, țiganul, capra, calul, împărății, burghierii, jidovii, baba și moșneagul, irozii, coșarul, moartea, dracii…

Fiecare personaj din ceată are un rol bine definit: ursul este simbolul naturii care revine perpetuu la viață; capra este reprezentarea mitologică a unei divinități fecunde, purtătoare a energiilor întregii naturi; calul este aici reprezentare solară, cu proprietăți apotropaice; urâții, în general, sunt personificări ale timpului ajuns la senectute, timp ce va naște, în noaptea aceasta, trecând prin moarte; împătații sunt parodii ale ofițerilor austrieci…

Trebuie menționat că la Gura Humorului se păstrează ursul din paie, adevărată relicvă neolitică din ceremonialul de renaștere vegetațională.

În desfășurarea ritualului de Anul Nou, la vremea când zorile stau să resară trec, prin gospodării, semănătorii cu incantațiile lor augurale.

Urătura și gestica Plugușorului, alaiul și jocurile cetelor de mascați și semănători sunt, în mod evident, componente ale ritualului de început de vechi an agrar și, doar stabilirea începutului de an civil la 1 ianuarie, a determinat trasmutarea acestor obiceiuri în noaptea de 31 decembrie.

Februarie – preambulul al anului agrar

Întreaga lună februarie era dedicată, odinioară, ferarilor, meșteșugari indispensabili în comunitățile tradiționale românești.

Ei erau cei care confecționau uneltele agricole și parte din cele pastorale, ferecau sănile, carele și ușile, făceau gratiile de la ferestre, balamalele și clanțele de la porți și uși, crucile de pe turla bisericilor…

Nici una dintre activitățile casnice sau productive și uneori, parte din cele spirituale, nu se putea duce la bun sfârșit fără sprijinul fierarului.

În luna februarie, numită Faur în calendarul popular, bucovinenii își comandau sau reparau, la fierărie, toate uneltele agricole. O grijă deosebită era acordată fierarului de plug, perceput, în mentalitatea arhaică, ca fiin unealta ce urma să rănească Pământul Mamă, înspre rodire.

De aceea era obligatorie, acum, ca preambul în deschiderea anului agricol, trecerea lui prin focul purificator al Faurului.

Sărbătoarea Mucenicilor – începutul anului agrar

Sărbătorile specifice începutului de an nou agrar, fie erau celebrate în intervalul 1 februarie – 8 martie, la data mobilă a începutului de Lăsat de Sec, fie erau concentrate în ziua de 9 martie , ziua echinopțiului de primăvară, în Calendarul Iulian și cea în care erau sărbătoriți Mucenicii – întruchipare a moșilor și strămoșilor, în calendarul popular.

Se spune că în ziua de 9 martie, moșii bat cu bâtele în pământ întru alungarea frigului și eliberarea căldurii.

Era firesc, deci, ca în acest moment din derularea calendarului popular să aibă loc, în mod simbolic și ritual, pornirea plugului la arat.

Plugul și carul erau scoase în mijlocul curții, la ambele se înjugau boii iar în coarnele plugului se punea Creciunul (colac în forma cifrei opt, copt în ajunul de Crăciun). Apoi, gospodina casei, rotindu-se în jurul carului și al plugului, le purifica cu tămâie și aghiasmă, spărgea hârbul de tămâie între coarnele boilor și așeza, în fața lor, o secure și un ou. Abia acum, plugul și carul puteau să plece spre țarină, dar nu înainte de a înconjura casa, de trei ori, în mod ritual. În câmp, după trasarea primei brazde, boii erau sloboziți și li se dădeau merindele, iar plugarii frângeau Creciunul, mâncau, ritual, câteva bucățele din el, apoi îl fărămițau și-l aruncau pe ogor înspre rodnicirea holdelor viitoare.

Ceremonialul avea o încărcătură simbolică covârșitoare, cu înțelesuri în cea mai mare parte pierdute astăzi, dar care merită, din plin, a fi redescoperite.

Alexiile – începutul anului apicol

Pe 17 martie, în ziua de Alexii sau a Moș Alexă (Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, în calendarul ortdox), tradiția românească serbează momentul de început al anului apicol.

Conform tradiției, toate insectele care iernau sub pământ (numite, cel mai adesea, gujulii în Bucovina) reveneau, acum, la viață. Și pentru că, după îndelunga sedere în frig și întuneric, aveau nevoie de o zi în care să-și recapete energia, ele nu trebuiau supărate nici măcar pomenindu-li-se numele. Sau, dacă lucrul acesta nu putea fi evitat, li se spunea domn sau doamnă.

Dacă era îndeajuns de cald, de Alexii se reorganizau stupinele în cadrul unui ritual arhaic, care cuprindea aprinderea focului viu prin frecarea a două bețe de brad foarte uscate, ațâțarea focului la intrarea în prisacă, trecerea buduroaielor prin foc și așezarea lor în locul de vărat, purificarea lor cu agheasmă și tămâie, înlăturarea spiritelor rele cu zgomot făcut de fiarele cu care se înconjura stupina și așezarea crenguțelor de mâțășori sfințiți cu un an înainte, în Duminica Floriilor, întru atragerea manei.

Începutul Postului Mare

Prima săptămână din Postul Mare avea o semnificație deosebită în societatea tradițională bucovineană. Erau săvârșite practici de purificare ce făceau posibilă respectarea cu strictețe a restricțiilor impuse de cel mai aspru și îndelung post de pe parcursul anului.

În prima zi de luni, numită și lunea curată, în toate casele se înăcrea borșul și se făcea spolocania. Borșul de putină, pregătit după o rețetă tradițională, era purificat cu tăciuni aprinși stinși în apă și apărat de potențialele influențe nefaste cu un brăcinar de mire cast, așezat în jurul vasului. Pe parcursul acestei zile, întreaga familie făcea spolocania, adică mânca doar borș holtei (borș simplu, fără legume) întru curățirea întregului corp de dulcele acumulat în câșlegile de iarnă (perioada dintre Crăciun și Postul Mare). În același scop, toată săptămâna se mâncau doar preparate nefierte: pâine, castaveți murați, varză murată…

În prima marți, numită marțea vaselor, gospodinele spălau toate vasele de lut cu leșia preparată cu o seară înainte (adevărat detergent ecologic obținut din cenușă și apă fierbinte).

Și tot în această marți, începeau zilele Cailor lui Sântoader, ființe mitologice imaginate fie ca niște cai năzdrăvani, fie ca niște flăcăi călare, fie, mai ales, ca niște feciori foarte frumoși dar care aveau coadă și copite. Cel mai important rol al acestora era instituirea unui control sever asupra tinerilor, mai ales a fetelor, prin interzicerea șezătorilor.

Săptămâna Mare

Săptămâna Mare de dinaintea Sărbătorilor Pascale este numită Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor, întru amintirea faptelor săvârșite de Iisus, începând de la intrarea sa în Cetatea Ierusalimului până în Nopatea de Înviere.

În satul tradițional bucobinean, Săptămâna Mare era, în primul rând, o perioadă de post foarte sever. De multe ori, se ținea post negru începând din seara Duninicii Floriilor până în Joia Mare, când se mergea la împărtășanie și mai apoi, până în Noaptea de Înviere.

Pentru gospodărie era, și încă mai este, periada în care se făcea curățenia cea mare (în casă, curte, acareturi), se înroșeau și se închistreau ouăle, se coceau copturile rituale (pasca, colacii, cozonacii cu nucă și mac, babele și moșnegii, mieii din aluat), se făceau pomeni bogate întru pomenirea și întâmpinarea spiritelor străbunilor, ce reveneau pe pământ. Conform tradiției, în Joia cea Mare, era sacrificat mielul și se pregăteau drobul, friptura și borșul și, nu în ultimul rând, se terminau straiele cele frumoase pe care bucovinenii trebuiau să le îmbrace atunci când plecau la biserică, în Noaptea de Înviere.

Marea Sărbătoare Pascală

În calendarul creștin ortodox, ca și în calendarul popular bucovinean, cea mai importantă sărbătoare din derularea timpului sacru este Paștele sau Încierea Domnului, sărbătoare întru întâmpinarea căreia întreaga suflare a satului tradițional se pregătește timp de 49 de zile.

Sâmbătă noaptea, după primul cântat al cocoșilor, bucovinenii, cu mic cu mare, primeniți și îmbrăcați în cele mai noi și mai frumoase straie, se îndreptă către biserică, purtând în mâini ofrandele pascale – coșurile (păscărițele) gătite de sărbătoare, în care sunt puse pasca, mielul, ouăle roșii și cele închistrate, baba, cozonacul, hrean sau salată de sfeclă roșie cu hrean…

Înainte de a pleca la biserică, toți membrii familiei se spală pe față, în mod ritual, cu ou roșu și un bănuț de argint, în credința că numai astfel vor fi, ori vor rămâne sănătoși ca oul și curați ca argintul.

În timpul slujbei de Înviere, în curtea bisericii, se aprindeau focuri, se trăgeau focuri de armă sau se împușca cu carbid, practici, în bună parte, abandonate, astăzi. Toate aceste zgomote, alături de sunetul clopotelor trase la miez de noapte, aveau rolul de a îndepărta spiritele cele rele și de a vesti întregii lumi Învierea celui care s-a jertfit întru intrarea păcatelor umane.

La mijirea zorilor, întreaga suflare se așază, concentric, în jurul bisericii, pentru sfințirea bucatelor tradiționale din păscăriță, bucate consumate, mai apoi, acasă, în mod ritual, de întreaga familie, reunită în jurul mesei tradiționale de Paști.

Sfântul Gheorghe (23 aprilie) – începutul verii pastorale

În pantenonului românesc, Sângiorzul este unul dintre cei mai îndrăgiți si mai venerați sfinți, el fiind considerat cap mare de primăvară, înverzitorul naturii și semănătorul tuturor semănătorilor.

Calendarul popular românesc era împărțit în două sezoane simetrice: vara pastorală patronată de cal și iarna pastorală patronată de lup. La hotarul lor străjuiau doi sfinți – Sângiorzul și Sâmedru – ce purtau la brâu cheile vremii pe care și le schimbau atunci când se împlinea sorocul, adică la 23 aprilie și 26 octombrie. Deloc întâmplător, cei doi sfinți sunt reprezentați călare!

Cele mai multe practici din ajunul și din timpul Sângiorzului aveau ca scop învingerea spiritelor malefice, purificarea spațiului, a oamenilor și a animalelor și atragerea manei cerești asupra turmelor de vite și a comunităților umane.

Pentru înlăturarea spiretelor rele se aprindeau focurile vii, se făceau zgomote și se punea (se mai pune și astăzi) o creangă verde, înfiptă în brazdă patrulateră, în toate spațiile de trecere: poartă, colțurile de la streașină, înaintea ușilor caselor și a grajdurilor, în tindă… Iar vasele în care se obținea laptele sau se pregăteau produsele din lapte, erau umplute cu apă și erau gătite cu coronițe împletite dincrengi verzi și flori de primăvară.

Sfântul Ilie – mijlocul verii pastorale

Divinitatea solară din pantenonul românesc, identificat adesea cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă, Sântilie era celebrat, mai ales în comunitățile pastorale, pe data de 20 iulie.

Considerat a fi stăpân peste ploaie, grindină, fulgere, tunete, trăsnete și foc, Sântilie era, în egală măsură, celebrat și respectat și de către comunicațile de agricultori.

În vremurile de demult, la această dată (20 iulie) se organizau, pe vârf de munte, nedeile-ceremonii arhaice de adorare a Soarelui.

În timp, nedeile de Sântilie au fost transformate în întâlniri sezoniere la care participau păstorii de pe plaiurile învecinate muntelui, adevărate reuniuni ale înțelepților, în care se făceau schimburi de sfaturi și de informații.

Mai apoi, pe măsură ce coborau spre poalele munților, nedeile de altădată au devenit, prin desacralizare, târguri, în adevăratul sens al cuvântului, în care se făceau tranzacții comerciale dar care erau și prilej de petrecere și cunoaștere pentru tineri, în vederea încheierii viitoarelor căsătorii.

Sâmedru – sfărșitul verii pastorale

Ultimul popas în derularea calendarului popular propus de Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina este sărbătoarea Sfântului Dumitru (Sâmetru), celebrată la 26 octombrie.

Sâmedru trebuia, conform tradiției, să desfrunzească codrul și să închidă vara, cu aceleiași chei pe care le primise de la Sângeorz, pe 23 aprilie. Trebuia să dechidă iarna tradițională, patronată de lup.

Este momentul în care se încheiau soroacele între păstori și proprietarii de oi, ziua în care se făcea deconturile pentru toate înțelegerile încheiate pe 23 aprilie. Deconturile nu erau întotdeauna pașnice, de unde și zicala: la Sângiorz de încaieră câinii și la Sâmedru se bat stăpânii. Dar, tot acum, se încheiau noi învoieli, prilejuri de adălmașuri și mare veselie, de unde altă zicală: La Sâmedru ciobanii își caută stăpânii.

Hotar mare de timp calendaristic fiind, în ajunul și în ziua de Sâmedru erau înfăptuite numeroase ritualuri de purificare (aprinderea lui Sâmedru, sărirea peste foc, aruncarea tăciunilor prin grădini), de pomenire a moșilor și strămoșilor (de Moșii de toamnă se dădeau de pomană colaci, unt, untură, lapte, brânză…), de divinație, de prevedere și de pronosticarie meteorologică.

Program de vizitare

  • marți – duminică / 8:00 – 16:00

Tarife de vizitare

  • adulţi / 5 lei / persoana
  • elevi, studenți și pensionari / 2 lei / persoana

Contact

Piața Republicii, numărul 2, Gura Humorului, județul Suceava, 725300

+4 0230 231 108

muzeulhumor@gmail.com